Master sau nu

M-au dat la ziar. In Dilema Veche de acum cateva saptamani.

In discutie nu am fost chiar asa de entuziasta, ci am precizat ca unele cursuri au fost super plicticoase, altele foarte interesante. Destul de multe comune. Dar cum eu aleg sa marchez aspectele pozitive si sa raman cu ceva din orice experienta traita, indiferent daca in sine a fost pozitiva sau negativa, ce a ramas in articol a fost aprecierea facuta masterului urmat.

Iata articolul, scris de Liliana Nicolae. Merita citit:

Masteratul – modă sau necesitate
Haideţi să vedem de ce aş face un master! Ar fi trei motive:
- poate aş avea mai multe şanse în găsirea unui loc de muncă;
- poate mi-aş aprofunda cunoştinţele din facultate şi…
- poate pentru că e la modă?!
Am testat cele trei posibile variante prin dicuţiile pe care le-am avut cu nişte masternazi. Unii dintre ei mi-au desfiinţat rînd pe rînd fiecare dintre cele trei motive. Alţii, însă, mi le-au întărit. Am vorbit mai întăi cu Mădălina A., asistent universitar. Cunoaşte la perfecţie trei limbi străine, are un master în studii culturale franceze, a început un doctorat în studii culturale italiene şi se gîndeşte să facă şi un master în comunicare. Asta pentru că s-a dovedit că, prima ei opţiune – aceea de a lucra în învăţămînt - nu s-a dovedit foarte inspirată.
“Cu toată pasiunea mea, mi-am dat seama că trebuie să fii nebun să lucrezi în învăţămînt pentru 8 milioane pe lună. Nebun sau prost…să nu fii în stare să faci altceva. Cred că la noi profesorul este privit ca un ratat, ca un neadaptat. Ca unu’ care n-a reuşit săracu’ să facă altceva, să cîştige mai mult şi să trăiască mai bine. Aşa că de ceva vreme îmi caut de lucru, în paralel cu slujba de la Universitate şi cu diverse traduceri pe care le mai fac. Se pare, însă, că nimeni nu e impresionat de studiile mele. Am lucrat pentru diferite companii italiene, am experienţă în administrarea firmelor, în comunicare – însă nu şi studii în acest sens. De aceea mă gîndesc să fac un master în comunicare, în speranţa că, poate, aşa, cu o diplomă în plus, voi avea mai mult succes.”
Primul masterat (început în 2002, imediat după terminarea Facultăţii de limbi străine, de la Universitatea Bucureşti) a fost pentru Mădălina un … déjà vu. Majoritatea cursurilor au fost ţinute de aceeaşi profesori din facultate, cursurile nefiind mai deloc îmbunătăţite. Cam aceeaşi Mărie, cu altă pălărie! “Poate a fost dezavantajul că am facut masterul la aceeaşi facultate unde am dat şi licenţa. Dar chiar şi aşa, masterul ar trebui să fie o specializare, dar pare să fie doar o modalitate pentru unii profesori de a mai lua nişte bani. Iar studenţii masternazi se mai aleg şi ei cu o fiţuică! S-ar putea la un moment dat să folosească această fiţuică, pentru că angajatorii romîni sunt încă plini de prejudecăţi şi unii au naivitatea să creadă că dacă ai făcut un master ai fi şi mai bine pregătit. Nu e neapărat aşa. ”
Mirela S. susţine, însă, contrariul. A terminat Facultatea de relaţii economice internaţionale, din cadrul A.S.E., în 1997. După aproape 10 ani, s-a hotărît să facă şi un master, tot la ASE, dar specializarea Economie şi finanţe europene. “Mi-a prins foarte bine, pentru că, de la terminarea facultăţii, informaţiile, cursurile, chiar şi modul de predare s-au schimbat foarte mult. Iar eu am înţeles totul mult mai bine decît în facultate. Acum văd altfel chiar şi lucrurile pe care le ştiam din facultate. Ca să nu mai zic că domeniul meu – economie şi finanţe europene – este încă unul nou, tot timpul se schimbă. Am fost surprinsă să regăsesc profesori care preferau predarea interactivă, care ne puneau să facem tot felul de interpretări la seminarii, dezbaterii. Ne dădeau o anumită direcţie de studiu, ceea ce ne ajuta foarte mult. Unele cursuri erau chiar o plăcere. Nu le-aş fi pierdut pentru nimic în lume. ”

Mirela are, aşadar, o diplomă în plus. Speră că-i va folosi dacă se hotărăşte să lucreze în Uniunea Europeană. Dacă nu, se consideră oricum cîştigată. Pe lîngă faptul că priveşte şi înţelege altfel finanţele europene, spune că cunoscut o mulţime de oameni interesanţi printre colegii şi profesorii ei. “Sunt oameni care lucrează în diferite domenii, în ministere, trezorerii, anumite companii. Faci schimb de informaţii, iar în bussines e foarte important să cunoşti oameni interesanţi. ”
Un masterat în psihologie poate fi şi el util – mi-a spus Iuliana Stanciu, psiholog. “Am învăţat foarte multe lucruri care m-au ajutat în practică, lucruri pe care nu le făcusem în facultate. Am învăţat să aplicăm teste, chestionare, să interpretăm răspunsurile. Am avut noroc că am fost şi foarte puţini la cursurile de master – doar 14 – şi contactul cu profesorii, în marea lor majoritate alţii decît cei din facultate, a fost diferit. Puneam întrebări, primeam explicaţii …”
Sunt, însă, anumite domenii în care promovarea în funcţie este condiţionată de “o diplomă în plus”. E cazul celor care lucrează în armată sau în poliţie. Acesta a fost principalul motiv pentru care Bogdan D. s-a hotărît să facă un master. “E drept, vroiam să învăţ şi lucruri noi, pentru că trecuseră vreo 10 ani de cînd terminasem Academia de Poliţie. Am ales un master în ştiinţe penale, la o facultate particulară. La început a fost interesant, chiar reuşeam să ajung la cursuri. Mai tarziu, însă, am primit sarcini în plus la serviciu şi mergeam doar la examene. E ca peste tot, pînă la urmă: dacă vrei să înveţi, înveţi. Eu chiar aş fi vrut să învăţ mai mult, nu m-am dus doar pentru diplomă. Dar erau unii colegi pe care i-am văzut numai la examene. Majoritatea erau poliţişti, veniţi cu speranţa că diploma o să-i ajute să avanseze. ”
Pînă acum, spune Bogdan, pe el masteratul nu l-a ajutat cu absolut nimic. A obţinut un post mai bun, în urma unui concurs, înainte să termine masteratul, iar diploma nu a contat. Pînă acum.
Vorbeam la început de faptul că ar fi o modă să ai cît mai multe diplome. Că “dă bine la CV”! Sau măcar în ochii rudelor, care ştiu că ţi-ai tocit coatele pe băncile facultăţii (şi că ele au finanţat pregătirea ta). Cei cu care am stat de vorbă mi-au spus, însă, că sunt uluiţi de uşurinţa cu care se trec anumite examene, sau se obţin anumite diplome. Cîţi dintre noi n-am avut colegi care nu veneau pe la cursuri, sau care nu învăţau, dar treceau examenele cu succes?
În “noul context”, odată cu aplicarea Convenţiei de la Bolonia, facultatea nu va mai fi de 4 ani, ci de 3. În facultate se vor preda mai mult materii generaliste, fări prea mare utilitate practică (nu că acum ar avea!). În aceste condiţii, masteratul pare să devină aproape obligatoriu, trebuie plătit şi nu avem nici o garanţie că, după terminarea lui, absolvenţii ar fi întradevăr pregătiţi. Cert e că devine o nouă sursă de venituri pentru universităţi care aşa cum scot licenţiaţi pe bandă, vor scoate probabil, masteranzi pe bandă.
Decizia de a face un masterat este luată uneori şi pentru că posibilitatea de a se angaja imediat după terminarea facultăţii este, pentru mulţi, foarte redusă. Un studiu realizat în urmă cu cîţiva ani de Institutul de Cercetări Economico-Sociale şi Sondaje (IRECSON) arăta că majoritatea absolvenţilor cu studii superioare este nemulţumită de pregătirea practică din facultate şi că are de gînd să apeleze la relaţii personale pentru a se angaja. În acelaşi timp, aproape jumătate dintre licenţiaţi nu excludea posibilitatea de a pleca din ţară pentru a se putea realizeze profesional.
Situaţia pare şi mai dramatică în acest an. Bussines Standard a făcut o analiză pornind de la datele Ministerului Educaţiei, şi a ajuns la concluzia că doar 5 % din absolvenţii de studii superioare ar avea şanse de angajare. Asta în condiţiile în care numărul absolvenţilor e mai mare (peste 200.000 în acest an), iar oferta pieţei, într-un an de criză, mult mai redusă. E de aşteptat să crească, însă, concurenţa pe piaţa muncii. Iar un masterand să fie preferat în locul unui “simplu” licenţiat.
Aşa că, la cele trei motive enumerate la început aş mai adăuga unul. Aşadar, de ce să fac un master?! Poate pentru orice eventualitate!