Master sau nu

M-au dat la ziar. In Dilema Veche de acum cateva saptamani.

In discutie nu am fost chiar asa de entuziasta, ci am precizat ca unele cursuri au fost super plicticoase, altele foarte interesante. Destul de multe comune. Dar cum eu aleg sa marchez aspectele pozitive si sa raman cu ceva din orice experienta traita, indiferent daca in sine a fost pozitiva sau negativa, ce a ramas in articol a fost aprecierea facuta masterului urmat.

Iata articolul, scris de Liliana Nicolae. Merita citit:

Masteratul – modă sau necesitate
Haideţi să vedem de ce aş face un master! Ar fi trei motive:
- poate aş avea mai multe şanse în găsirea unui loc de muncă;
- poate mi-aş aprofunda cunoştinţele din facultate şi…
- poate pentru că e la modă?!
Am testat cele trei posibile variante prin dicuţiile pe care le-am avut cu nişte masternazi. Unii dintre ei mi-au desfiinţat rînd pe rînd fiecare dintre cele trei motive. Alţii, însă, mi le-au întărit. Am vorbit mai întăi cu Mădălina A., asistent universitar. Cunoaşte la perfecţie trei limbi străine, are un master în studii culturale franceze, a început un doctorat în studii culturale italiene şi se gîndeşte să facă şi un master în comunicare. Asta pentru că s-a dovedit că, prima ei opţiune – aceea de a lucra în învăţămînt - nu s-a dovedit foarte inspirată.
“Cu toată pasiunea mea, mi-am dat seama că trebuie să fii nebun să lucrezi în învăţămînt pentru 8 milioane pe lună. Nebun sau prost…să nu fii în stare să faci altceva. Cred că la noi profesorul este privit ca un ratat, ca un neadaptat. Ca unu’ care n-a reuşit săracu’ să facă altceva, să cîştige mai mult şi să trăiască mai bine. Aşa că de ceva vreme îmi caut de lucru, în paralel cu slujba de la Universitate şi cu diverse traduceri pe care le mai fac. Se pare, însă, că nimeni nu e impresionat de studiile mele. Am lucrat pentru diferite companii italiene, am experienţă în administrarea firmelor, în comunicare – însă nu şi studii în acest sens. De aceea mă gîndesc să fac un master în comunicare, în speranţa că, poate, aşa, cu o diplomă în plus, voi avea mai mult succes.”
Primul masterat (început în 2002, imediat după terminarea Facultăţii de limbi străine, de la Universitatea Bucureşti) a fost pentru Mădălina un … déjà vu. Majoritatea cursurilor au fost ţinute de aceeaşi profesori din facultate, cursurile nefiind mai deloc îmbunătăţite. Cam aceeaşi Mărie, cu altă pălărie! “Poate a fost dezavantajul că am facut masterul la aceeaşi facultate unde am dat şi licenţa. Dar chiar şi aşa, masterul ar trebui să fie o specializare, dar pare să fie doar o modalitate pentru unii profesori de a mai lua nişte bani. Iar studenţii masternazi se mai aleg şi ei cu o fiţuică! S-ar putea la un moment dat să folosească această fiţuică, pentru că angajatorii romîni sunt încă plini de prejudecăţi şi unii au naivitatea să creadă că dacă ai făcut un master ai fi şi mai bine pregătit. Nu e neapărat aşa. ”
Mirela S. susţine, însă, contrariul. A terminat Facultatea de relaţii economice internaţionale, din cadrul A.S.E., în 1997. După aproape 10 ani, s-a hotărît să facă şi un master, tot la ASE, dar specializarea Economie şi finanţe europene. “Mi-a prins foarte bine, pentru că, de la terminarea facultăţii, informaţiile, cursurile, chiar şi modul de predare s-au schimbat foarte mult. Iar eu am înţeles totul mult mai bine decît în facultate. Acum văd altfel chiar şi lucrurile pe care le ştiam din facultate. Ca să nu mai zic că domeniul meu – economie şi finanţe europene – este încă unul nou, tot timpul se schimbă. Am fost surprinsă să regăsesc profesori care preferau predarea interactivă, care ne puneau să facem tot felul de interpretări la seminarii, dezbaterii. Ne dădeau o anumită direcţie de studiu, ceea ce ne ajuta foarte mult. Unele cursuri erau chiar o plăcere. Nu le-aş fi pierdut pentru nimic în lume. ”

Mirela are, aşadar, o diplomă în plus. Speră că-i va folosi dacă se hotărăşte să lucreze în Uniunea Europeană. Dacă nu, se consideră oricum cîştigată. Pe lîngă faptul că priveşte şi înţelege altfel finanţele europene, spune că cunoscut o mulţime de oameni interesanţi printre colegii şi profesorii ei. “Sunt oameni care lucrează în diferite domenii, în ministere, trezorerii, anumite companii. Faci schimb de informaţii, iar în bussines e foarte important să cunoşti oameni interesanţi. ”
Un masterat în psihologie poate fi şi el util – mi-a spus Iuliana Stanciu, psiholog. “Am învăţat foarte multe lucruri care m-au ajutat în practică, lucruri pe care nu le făcusem în facultate. Am învăţat să aplicăm teste, chestionare, să interpretăm răspunsurile. Am avut noroc că am fost şi foarte puţini la cursurile de master – doar 14 – şi contactul cu profesorii, în marea lor majoritate alţii decît cei din facultate, a fost diferit. Puneam întrebări, primeam explicaţii …”
Sunt, însă, anumite domenii în care promovarea în funcţie este condiţionată de “o diplomă în plus”. E cazul celor care lucrează în armată sau în poliţie. Acesta a fost principalul motiv pentru care Bogdan D. s-a hotărît să facă un master. “E drept, vroiam să învăţ şi lucruri noi, pentru că trecuseră vreo 10 ani de cînd terminasem Academia de Poliţie. Am ales un master în ştiinţe penale, la o facultate particulară. La început a fost interesant, chiar reuşeam să ajung la cursuri. Mai tarziu, însă, am primit sarcini în plus la serviciu şi mergeam doar la examene. E ca peste tot, pînă la urmă: dacă vrei să înveţi, înveţi. Eu chiar aş fi vrut să învăţ mai mult, nu m-am dus doar pentru diplomă. Dar erau unii colegi pe care i-am văzut numai la examene. Majoritatea erau poliţişti, veniţi cu speranţa că diploma o să-i ajute să avanseze. ”
Pînă acum, spune Bogdan, pe el masteratul nu l-a ajutat cu absolut nimic. A obţinut un post mai bun, în urma unui concurs, înainte să termine masteratul, iar diploma nu a contat. Pînă acum.
Vorbeam la început de faptul că ar fi o modă să ai cît mai multe diplome. Că “dă bine la CV”! Sau măcar în ochii rudelor, care ştiu că ţi-ai tocit coatele pe băncile facultăţii (şi că ele au finanţat pregătirea ta). Cei cu care am stat de vorbă mi-au spus, însă, că sunt uluiţi de uşurinţa cu care se trec anumite examene, sau se obţin anumite diplome. Cîţi dintre noi n-am avut colegi care nu veneau pe la cursuri, sau care nu învăţau, dar treceau examenele cu succes?
În “noul context”, odată cu aplicarea Convenţiei de la Bolonia, facultatea nu va mai fi de 4 ani, ci de 3. În facultate se vor preda mai mult materii generaliste, fări prea mare utilitate practică (nu că acum ar avea!). În aceste condiţii, masteratul pare să devină aproape obligatoriu, trebuie plătit şi nu avem nici o garanţie că, după terminarea lui, absolvenţii ar fi întradevăr pregătiţi. Cert e că devine o nouă sursă de venituri pentru universităţi care aşa cum scot licenţiaţi pe bandă, vor scoate probabil, masteranzi pe bandă.
Decizia de a face un masterat este luată uneori şi pentru că posibilitatea de a se angaja imediat după terminarea facultăţii este, pentru mulţi, foarte redusă. Un studiu realizat în urmă cu cîţiva ani de Institutul de Cercetări Economico-Sociale şi Sondaje (IRECSON) arăta că majoritatea absolvenţilor cu studii superioare este nemulţumită de pregătirea practică din facultate şi că are de gînd să apeleze la relaţii personale pentru a se angaja. În acelaşi timp, aproape jumătate dintre licenţiaţi nu excludea posibilitatea de a pleca din ţară pentru a se putea realizeze profesional.
Situaţia pare şi mai dramatică în acest an. Bussines Standard a făcut o analiză pornind de la datele Ministerului Educaţiei, şi a ajuns la concluzia că doar 5 % din absolvenţii de studii superioare ar avea şanse de angajare. Asta în condiţiile în care numărul absolvenţilor e mai mare (peste 200.000 în acest an), iar oferta pieţei, într-un an de criză, mult mai redusă. E de aşteptat să crească, însă, concurenţa pe piaţa muncii. Iar un masterand să fie preferat în locul unui “simplu” licenţiat.
Aşa că, la cele trei motive enumerate la început aş mai adăuga unul. Aşadar, de ce să fac un master?! Poate pentru orice eventualitate!

"Ce sa fac, mama?" de Carol Sebastian

Cand frate-miu inca se intreba daca sa plece sau nu in America i-am adus o copie dupa un articol al lui de Carol Sebastian: "Ce sa fac, mama?" (Evenimentul Zilei, 17 septembrie 2003). Acum, facandu-mi ordine prin hartii, l-am regasit. Si din pacate e la fel de actual.

M-am gandit la Carol, cand cu Mircea Stanescu. Si ma bucur ca el nu a clacat, oricum vina lui fiind infinit mai mica. Recunosc ca uneori mi-e dor sa-l mai citesc. Sper ca ce face e, inca, pentru BINE.

"Sa emigrez sau sa-mi traiesc aici viata pe jumatate furata? De cand ai plecat dintre noi m-am facut barbat, mama. Mare si prost. Am crezut ca lucrurile se vor schimba. Ca eu si prietenii mei, la fel de mari si de tampiti, vom intoarce lumea pe dos si nu va vom trai umilintele si greselile. Nu-mi spuneai tu, pe patul de spital, ca nu mai e mult, ca vin alte vremuri? In dupa-amiaza aceea din octombrie '89 mi-ai soptit "nu mai au mult, mamica, o sa vezi". Stiam ca n-o sa te mai vad, ca ne luam ramas-bun. Si astazi ma intreb ce fel de adio ne-am luat. Cum, Doamne, femeia aceea imbatranita de cozi si de grija prostiilor mele, macinata de cancer, mama, putea sa-mi spuna asa ceva? Ea, care mi-a cerut toata viata sa fiu cuminte si sa nu ma bag!
Da, mama, au venit alte vremuri. Tata si-a dat demisia de la stat si s-a apucat de afaceri. Era cat pe ce sa fie capitalist. Ba nu i-a venit camionul la timp, ba n-a avut cu ce sa are pamintul, ba si-a luat masina de facut macaroane si n-a avut cui sa le vinda. Trebuie sa-l intreb de conturi si de suflet. Matusa Niculina si-a dat pamintul in asociatie, vorba ei, oricat o fura, tot primeste ceva.
Varul Cristi ma bate intruna la cap ca sunt la ziar, mare si tare, si ma intreaba cand mai trec pe la ei. Nu le-am mai calcat pragul de rusine. De rusine ca nu sunt ce cred ei ca as fi, mandria familiei, fiul si varul de la Bucuresti care scrie la ziar, se ia de ministri, l-au dat si la televizor. De rusinea neputintei mele in fata saraciei si umilintelor lor. De rusinea adevarurilor mele de birou, biete bucati de hartie igienica pentru primarul si presedintele de asociatie.
De frica de a descoperi cate parale fac iluziile noastre ca adevarul scris schimba vietile in bine. Da, mama, au venit alte vremuri, inca ne mai lasa sa scriem. In rest, sunt tot ei, mai vicleni, mai rai, mai capatuiti. Ei si-au batut joc de viata ta, a tatei si a Niculinei, ei ne-au furat tineretile, ei ne asteapta in zare, peste zece, peste douazeci de ani. Daca ne-am mai naste o data, tot de ei am da. Bucuria de a-i pune la colt la gazeta, speranta de a descoperi schimbarea n-au fost decat scurte amanari. Spune-mi ca nu-i asa, ca ma insel. Viata e si iubire, familie, casa, copii, mi-ai putea spune, bucura-te de ele, implineste-te. Nu stiu cum s-o fac, mama, pe unde sa-mi ascund iubita si iubirea cand pe afara bantuie ciuma. Inchizi casa cand raul ti-a intrat in pori? Merita sa lupti? Cearta-ma ca sunt prea pesimist. Sfatuieste-ma in ce colt al pamantului sa plec, cat mai pot pleca. Cat as vrea sa ma mai iei de guler, ca pe timpuri, cind luam note mici, sa-mi spui care-i calea, unde e speranta, de ce-as ramane. Sa-mi ceri, macar de dragul tau si al nepotilor pe care i-ai dorit, sa fiu cuminte si sa nu ma bag. Ce n-as da sa-ti mai aud soaptele de pe patul de spital si sa inteleg mai bine cznd vor sosi acele vremuri, cat timp mai au ei si cat noi, mama."

Si lui Bogdan, care se gandeste "sa se care" ii spun: - Sfarsitul nu-i aici (Pasarea Colibri)

Utopie moderna

"Un cunoscut economist american, domnul Galbraith (John Kenneth Galbraith), propune lumii capitaliste dezvoltate un ritm mai lent de crestere economica, pornind de la ideea ca princi­piul societatilor de consum este un principiu artificial, care impiedica pe om sa se bucure cu adevarat de bo­gatia vietii. Sfantul Petru, la poarta Raiului, cica nu l-ar mai intreba pe om ce fapta buna sau pe cine a facut fericit pe pamant, ci numai ce a facut pentru a spori produsul national brut. Sporirea consumului nu consti­tuie o garantie a fericirii maxime, pentru simplul motiv ca omul nu consuma din necesitate, ci fiindca e impins de o publicitate aiuritoare. Lucrurile n-ar fi atat de complicate daca s-ar limita numai la atat, fiindca ar fi suficient sa suprimam excesul de publicitate, dar con­sumul reprezinta pentru imensa majoritate a oamenilor masura realizarii, cu cat cineva poseda si consuma mai multe produse, cu atat mai mult e cineva. Fireste, sunt exclusi din aceasta categorie oamenii saraci.
Asta imi aminteste de un mic sef de la noi dintr-un judet, care la o petrecere organizata de el cu mijloacele puse la dispozitie de cei din subordine, adica ale satului, dupa ce s-a ghiftuit bine, ca sa arate el cat e de grozav, a inceput sa joace fotbal cu pui fripti. Bineinteles ca a fost dat afara, dar asta pentru ca a gasit el un mod prea original de manifestare a satisfactiei consumului, altii insa o fac pe tacute, cunoscand in secret tot ceea ce poseda ceilalti.
Asta e de cand lumea! Se vede ca acest economist american, cu ideile lui, traieste intr-o lume a carei vechime nici n-are bine cateva sute de ani! Fiindca ce vrea el? O schimbare de optica in psihologia omului de asa maniera incat, de pilda, un automobil Cadillac sa devina comic! Cu alte cuvinte, sa razi de el cum ai rade daca cineva ti-ar propune sa te duci la serviciu sau sa iesi dumineca la Baneasa, cu nevasta sau iubita, intr-o cotiga trasa de un magar. Si nu fiindca acest Cadillac ar fi demodat, ci asa, pur şi simplu, ca am descoperit noi ce stupid e sa fii aservit dorintei de a-l poseda. Stupid ar fi intr-o prima faza, comic in cele din urma, prin amintirea a ceea ce idolul fusese odi­nioara in ochii nostri.
Mi se pare tonica aceasta viziune a acestui ganditor idealist care imagineaza o asemenea utopie, care e in felul ei sublima. Dar e utopie fiindca niciodata omul nu si-a imbunatatit conditia prin renuntare voluntara la ceva, prin virtute, ci prin epuizarea unei experiente, chiar daca cu rezultate previzibil tragice. Numai asta il convinge, sau mai exact numai asta l-ar trezi, in cazul de fată, din betia posesiunii. Telul, in aceasta lume, zice ganditorul, nu este consumul, ci folosirea vietii. Ei bine, bucuria asta a vietii este sa ai un Ca­dillac, sau chiar o Dacia 1300, fiindca atata timp cat nu definim exact si concret in ce poate consta aceasta bucurie a vietii, dorintele noastre se vor mula pe ceea ce exista si ne vom face din indeplinirea lor un tel, chiar daca asta se va solda cu un adanc dezechilibru dintre munca si satisfactii, cu alte cuvinte chiar daca vom descoperi ca satisfactiile nu izvorasc din tot mai multa munca, pentru a consuma tot mai mult. Da, vom raspunde, asa este, dar ce sa facem? ... Pornim de la ideea ca nu vom deveni niciodata liberi şi fericiţi pana nu ne vom eli­bera complet de obsesia nevoilor materiale, care daca prezinta si forme aberante in sensul ca unii dintre noi, scapati de aceasta obsesie, nu mai stiu ce sa faca si joaca fotbal cu pui fripti, nu inseamna ca toti oamenii s-au si eliberat de această obsesie si ca omenirea are destule paturi de spital, destule medicamente, ingrijirea medicala gratuita, painea gratuita, carţile si in general bunurile spirituale gratuite. Da, aceasta lume in care o parte a societatii se zbate inca in lipsuri si griji, in timp ce alta vrea sa îngroape automobilul cu ipocrite cantece funebre, in timp ce in alta parte a lumii o mama isi pierde copilul fiindca n-are cu ce sa-l trasporte pana la spitalul cel mai apropiat, este clar ca nu e o lume bine intocmita. Si in aceasta privinta, chiar daca nu este eficienta, gandirea idealista a economistului american, prin apelul ei indirect la decenta, la lupta pentru intoarcerea la sursa primordiala a vietii, este macar frumoasa, mai ales ca aspectul ei de utopie nu-l împiedica sa constate lucid ca majoritatea roadelor cresterii economice a tarilor capitaliste au luat drumul bogatului si ca o redistribuire rationala a bunurilor se impune. Ar fi, zicem noi, o solutie revolutionara si singura urgenta."

(Marin Preda, Imposibila intoarcere, 1972)

Mastile

"Am cumparat ieri trei măşti japoneze, antice, autentice, minunate. Îndată le-am agăţat pe peretele camerei mele şi nu mă mai satur privindu-le. Omul e mai artist decât natura. Adevăratele noastre feţe par veştejite şi fără caracter, alături de aceste creaţiuni obţinute cu puţin lemn şi lac.
Privindu-le, gândeam: cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corpului, până şi mâinile (cu mănuşi) şi lasă goală partea cea mai importantă: faţa? Dacă ne ascundem toate membrele din pudoare sau ruşine, de ce n-am ascunde faţa, care e, de obicei, partea cea mai puţin frumoasă şi mai puţin perfectă?
Anticii şi primitivii, în multe cazuri mai inteligenţi decât noi, întrebuinţau şi întrebuinţează şi acum măştile în actele cele mai grave şi mai frumoase ale vieţii.
(...)

Război, artă, religie, justiţie : nu se făcea nimic important fără mască.
Astăzi, decadenţă: n-o întrebuinţează decât bufonii de carnaval, tâlharii şi automobiliştii de curse. Şi carnavalul e aproape mort, iar hoţii de drumul mare devin din ce în ce mai rari.
Masca, după părerea mea, ar trebui sa fie o parte facultativă a costumului, ca mănuşile. De ce să ne mulţumim cu o faţă care adeseori e o umilinţă pentru noi şi o ofensă pentru ceilalţi? Fiecare ar trebui să-şi poată alege fizionomia care-i place mai mult şi aceea care se potriveşte cu starea sa sufletească. Fiecare din noi ar putea să-şi fabrice mai multe şi să poarte una sau alta după dispoziţia momentană şi după ocupaţii... Toţi ar trebui să aibă, în garderoba lor, pe lângă pălării, o mască tristă pentru vizitele de condoleanţe şi pentru înmormântări: o mască feroce, pentru discuţii şi dueluri: o mască patetică şi languroasă pentru flirts şi logodne; o mască veselă pentru comedie şi petrecerile cu prieteni şi aşa mai departe.
Mi se pare că avantajele universale ale măştii ar fi numeroase:
1. Avantaj higienic. Protecţia epidermei feţei.
2. Estetic. Masca făcută după comanda noastră ar fi totdeauna mai frumoasă decât figura naturală şi ne-ar scuti să vedem atâtea fizionomii idioate şi deformate.
3. Moral. Necesitatea de a simula - adică de a potrivi figurile noastre cu sentimentele pe care aproape niciodată nu le simţim - ar fi destul de redusă, limitată numai la cuvinte. Am putea să vizităm pe un prieten nenorocit fără să se vadă în trăsăturile feţei o durere pe care n-o simţim.
4. Avantaj educativ. Întrebuinţarea prelungită a aceleiaşi măşti — cum demonstrează Max Beerbohm în a sa Happy Hypocrite — sfârşeşte prin a modela figura omului şi a transforma chiar caracterul celui care o poartă. Colericul care ar purta mai mulţi ani o mască blândă, ar ajunge să piardă nu numai expresia fizionomică de mânie, ci, încet, încet, chiar dispoziţia de a se înfuria. Iată o chestiune care ar trebui aprofundată, pentru aplicaţiile pe care le poate avea în pedagogie, în cultivarea artificială a geniului etc. Un om care ar purta timp de zece ani pe faţa sa masca lui Rafael şi ar trăi în mijlocul capodoperelor, de exemplu la Roma, ar deveni cu uşurinţă un mare pictor. De ce nu s-ar înfiinţa, pe baza acestor principii, un institut pentru fabricarea talentelor?"

Gog, Giovanni Papini

Cugetari

"Filozofie chinezeasca
28 martie
Am citit intr-o carte chinezeasca niste cugetari asa de frumoase, ca vreau sa le transcriu aici, ca sa le am mai la indemana:

Giovanni Papini, Gog