"Ce sa fac, mama?" de Carol Sebastian

Cand frate-miu inca se intreba daca sa plece sau nu in America i-am adus o copie dupa un articol al lui de Carol Sebastian: "Ce sa fac, mama?" (Evenimentul Zilei, 17 septembrie 2003). Acum, facandu-mi ordine prin hartii, l-am regasit. Si din pacate e la fel de actual.

M-am gandit la Carol, cand cu Mircea Stanescu. Si ma bucur ca el nu a clacat, oricum vina lui fiind infinit mai mica. Recunosc ca uneori mi-e dor sa-l mai citesc. Sper ca ce face e, inca, pentru BINE.

"Sa emigrez sau sa-mi traiesc aici viata pe jumatate furata? De cand ai plecat dintre noi m-am facut barbat, mama. Mare si prost. Am crezut ca lucrurile se vor schimba. Ca eu si prietenii mei, la fel de mari si de tampiti, vom intoarce lumea pe dos si nu va vom trai umilintele si greselile. Nu-mi spuneai tu, pe patul de spital, ca nu mai e mult, ca vin alte vremuri? In dupa-amiaza aceea din octombrie '89 mi-ai soptit "nu mai au mult, mamica, o sa vezi". Stiam ca n-o sa te mai vad, ca ne luam ramas-bun. Si astazi ma intreb ce fel de adio ne-am luat. Cum, Doamne, femeia aceea imbatranita de cozi si de grija prostiilor mele, macinata de cancer, mama, putea sa-mi spuna asa ceva? Ea, care mi-a cerut toata viata sa fiu cuminte si sa nu ma bag!
Da, mama, au venit alte vremuri. Tata si-a dat demisia de la stat si s-a apucat de afaceri. Era cat pe ce sa fie capitalist. Ba nu i-a venit camionul la timp, ba n-a avut cu ce sa are pamintul, ba si-a luat masina de facut macaroane si n-a avut cui sa le vinda. Trebuie sa-l intreb de conturi si de suflet. Matusa Niculina si-a dat pamintul in asociatie, vorba ei, oricat o fura, tot primeste ceva.
Varul Cristi ma bate intruna la cap ca sunt la ziar, mare si tare, si ma intreaba cand mai trec pe la ei. Nu le-am mai calcat pragul de rusine. De rusine ca nu sunt ce cred ei ca as fi, mandria familiei, fiul si varul de la Bucuresti care scrie la ziar, se ia de ministri, l-au dat si la televizor. De rusinea neputintei mele in fata saraciei si umilintelor lor. De rusinea adevarurilor mele de birou, biete bucati de hartie igienica pentru primarul si presedintele de asociatie.
De frica de a descoperi cate parale fac iluziile noastre ca adevarul scris schimba vietile in bine. Da, mama, au venit alte vremuri, inca ne mai lasa sa scriem. In rest, sunt tot ei, mai vicleni, mai rai, mai capatuiti. Ei si-au batut joc de viata ta, a tatei si a Niculinei, ei ne-au furat tineretile, ei ne asteapta in zare, peste zece, peste douazeci de ani. Daca ne-am mai naste o data, tot de ei am da. Bucuria de a-i pune la colt la gazeta, speranta de a descoperi schimbarea n-au fost decat scurte amanari. Spune-mi ca nu-i asa, ca ma insel. Viata e si iubire, familie, casa, copii, mi-ai putea spune, bucura-te de ele, implineste-te. Nu stiu cum s-o fac, mama, pe unde sa-mi ascund iubita si iubirea cand pe afara bantuie ciuma. Inchizi casa cand raul ti-a intrat in pori? Merita sa lupti? Cearta-ma ca sunt prea pesimist. Sfatuieste-ma in ce colt al pamantului sa plec, cat mai pot pleca. Cat as vrea sa ma mai iei de guler, ca pe timpuri, cind luam note mici, sa-mi spui care-i calea, unde e speranta, de ce-as ramane. Sa-mi ceri, macar de dragul tau si al nepotilor pe care i-ai dorit, sa fiu cuminte si sa nu ma bag. Ce n-as da sa-ti mai aud soaptele de pe patul de spital si sa inteleg mai bine cznd vor sosi acele vremuri, cat timp mai au ei si cat noi, mama."

Si lui Bogdan, care se gandeste "sa se care" ii spun: - Sfarsitul nu-i aici (Pasarea Colibri)